A răsunat pentru prima dată în urmă cu 103 ani, pe 22 mai 1921, și, deși mulți îl contestă, astăzi legitimitatea sa a fot recunoscută de politica culturală de dreapta: nu există un eveniment, fie că este vorba despre o competiţie sportivă, investirea unui preşedinte în Parlamentul de la Budapesta, fie că este vorba despre o vizită oficială a unui politician într-un sat din Ţinutul Secuiesc, unde nu ar răsuna în mod obligatoriu. Transtelex a realizat o sinteză despre originea cântecului și drumul parcurs de acesta timp de mai bine de o sută de ani.
Desigur, maghiarii au un singur imn adevărat, susţin experții care îşi exprimă opinia lor de regulă despre imnul secuiesc, şi anume: „Doamne, binecuvântează-i pe maghiari”. Acesta este Imnul scris cu majuscule, care este un camarad demn al imnul Angliei, „God save the Queen…” sau al imnului naţional german „Gott erhalte…”, scris de compozitorul austriac Joseph Haydn, care astăzi – cu un text nou – este imnul național al Germaniei. Există, însă, și alte cântece populare care sunt cântate de o categorie largă de maghiari cu reverența unui imn național. Un exemplu în acest sens este şi „Preacurata noastră Maică…” („Boldogasszony anyánk…”), care era cântecul comun al aproape tuturor maghiarilor înainte de nașterea capodoperei Kölcsey-Erkel.
În timpul istoriei lor de un secol, secuii nu au avut un imn special. Atâta timp cât erau separați social ca unul dintre ordinele transilvănene, nici nu s-a pus problema privind necesitatea acestuia, iar în epoca modernă, când au apărut naționalităţile, secuii s-au integrat politic cu maghiarii, astfel că ei aveau și mai puțină nevoie de un imn propriu. Ceea ce este cântat ca imn secuiesc, este cântecul care începe cu „Cine ştie încotro…” („Ki tudja merre…”) şi exprimă sentimentul de neputință al unei părți a naţiunii maghiare după Trianon, acel sentiment dureros că numai Regele Csaba și Dumnezeu îi pot ajuta. Iată, rândurile: „Cine știe încotro, încotro ne duce destinul/ Pe drumuri aspre, în întunericul nopții/ Mai ajută-ți încă o dată poporul spre victorie/ Regele Csaba, pe cărări de stele!/ Un pumn de secui se macină precum stânca,/ Pe o mare a luptelor dintre popoare/ Valurile ei s-au revărsat peste noi de mii de ori/ Nu părăsi Ardealul, Dumnezeul meu!
László Ferenc, muzicolog din Cluj-Napoca, cu o vastă cunoştinţă în domeniu, a fost întrebat la începutul anilor 2000: „care este adevărul” despre imnul național secuiesc. Ferenc László a spus: „cântecul este o piesă negativă, opusă al unor astfel de creaţii autentice, de construcție a națiunii, cum ar fi, de exemplu, Trilogia Ábel a lui Áron Tamási, care după anexarea Transilvaniei a promovat tocmai vitalitatea eternă, adaptabilitatea și irezistibilitatea secuilor”.
Cum a devenit dintr-o cantată un imn secuiesc?
Istoria creării cântecului în cauză a fost rezumată de Zsuzsa P. Szőts în revista „Korunk”. Din lucrarea specialistului a rezultat că aşa-numitul imn nu a fost creat în Ţinutul Secuiesc, ci la Budapesta. Atât textierul său, György Csanády, născut la Odorheiu Secuiesc, cât și compozitorul său, Kálmán Mihalik, născut la Oraviţa, au fost maghiari care nu şi-au asumat destinul minoritar după schimbarea imperiului, şi s-au mutat în țara-mamă. Csanády a devenit la Budapesta unul dintre membrii fondatori ai Asociației Studenților din Universitatea și Colegiul Secuiesc (SZEFHE). Una dintre ocaziile memorabile pentru prezentarea publică a organizației iredente a fost pe 26 martie 1922, la Vigadó din Buda, unde Miklós Horthy, István Bethlen și Pál Teleki și-au asumat patronajul. Cei interesați de atunci puteau citi obiectivele SZEFHE în ziarul Új Élet (Viaţă Nouă) al asociației: principiile de bază erau formulate de Antal Incze cu privire la sarcinile naționale și comunitare, economistul János Áron și-a asumat responsabilitatea pentru crearea existenței materiale, iar Mihály Kolosváry-Borcsa şi-a asumat dezvoltarea ideii de „apărare națională apolitică”. Kolosváry-Borcsa a devenit, de altfel, un politician de presă recunoscut în perioada dintre cele două războaie. A fost condamnat la moarte și executat de Tribunalul Popular la 6 decembrie 1946, din cauza postului de director de presă asumat în guvernul Imrédy.
SZEFHE a propagat un trecut istoric ireal, în spiritul căruia grupurile s-au adunat în „naționalităţi”. Întoarcerea acasă a fost asociată cu persoana eroului istoric mitic și s-a promovat credința în întoarcere, încrezându-se în miracolele prinţului Csaba. După înființare, au organizat anual „Marele sacrificiu de mai”, care a avut loc cel mai adesea la Zugliget. Ceremonia și ritualul marelui sacrificiu au inclus proclamarea ideii de rudenie huno-maghiaro-secuiască, omagiul adus Soarelui, Focului și Pământului. Scopul declarat și formulat a fost de a ține treaz și de a întări sentimentul de apartenență al maghiarilor transilvăneni.
„Cine ştie încotro…” a fost unul dintre cântecele acestei ceremonii, pe atunci numit Cantată. Fondatorul SZEFHE, organizatorul ritualurilor și autorul cântecului, Csanády, astfel a scris despre acesta după 1940, când a devenit deja imn şi material didactic obligatoriu şi în școlile din Transilvania de Nord anexat de Ungaria: „Cei care nu au cunoscut-o au batjocorit ceremonia noastră drept păgânism și jertfă de cal alb. Nu ne-am apărat niciodată împotriva acestui fapt, deoarece nu am vorbit niciodată despre asta. A fost un secret și am putut să-l păstrăm acest secret. Acele una sau două rime și cântece care au fost făcute publice, s-au rătăcit anonim prin lume. Așa a ajuns acasă, în Transilvania, Cantata Marii Jertfe, care a fost scrisă sub formă de psalm, care s-a transformat ulterior în Imnul Secuiesc”.
După 1946, însă, a fost interzis din nou atât în Ungaria, cât și în România și astfel s-a intensificat procesul său de folclorizare. Tradiția orală a modificat textul ici și colo, iar melodia nu este chiar aceeași astăzi cu cea compusă de Kálmán Mihalik la începutul anilor o mie nouă sute douăzeci. Printre micile diferențe este de remarcat faptul că există trei versiuni al celui de-al șaptelea rând: „Capul nostru este acoperit de val de o sută de ori”, sau „Capul nostru e prețul, vai, îl acoperă de o sută de ori, sau „Capul nostru este acoperit de preț de o mie de ori”. Și este, de asemenea, important să lămurim că Csanády nu a scris niciodată sintagma „Nu lăsa să piară Ardealul”. Aceasta s-a răspândit în primul rând printre maghiarii din America și este un fapt că astăzi se cântă de obicei în acest fel.
Nici Kányádi, nici Áron Tamási nu au fost pasionaţi de „imnul secuiesc”
De altminteri, imnul secuiesc nu s-a bucurat de un succes absolut nici în anii Marii Interdicții. Sándor Kányádi a notat o în tâmplare din 1962, când l-a cunoscut pe Áron Tamási și pe descendentul direct al armurierului Áron Gábor, la Budapesta. În timpul conversației lor, scrie Kányádi, „a venit vorba şi despre imnul secuiesc. Toți trei am fost de părere că textul imnului este slab. Este confuz. Este pentru cei care bocesc înainte sau mai degrabă după ora de închidere. Dar dacă a devenit ca ceva obișnuit pe buzele oamenilor, așa cum ar spune János Arany, nu trebuie jignit. (De altfel, cine ar îndrăzni să se pună cu cei care caută mângâiere în amărăciunea lor, mai ales în zilele noastre. Aș putea adăuga, ulterior.) Nenea Áron era de părere, și am împărtășit-o şi noi, că acestui popor al nostru, format din mai multe triburi și clanul, trăind cu aceeași limbă, este suficient un imn. Un imn care începe așa: Doamne, binecuvântează-i pe maghiari…, și să adăugăm: acolo unde este, și indiferent de confesiune”.
În amintirile sale, Kányádi mai scrie că în momentul morții lui Tamási, la ceremonia de rămas bun de la Budapesta – fără ca organizatorii să știe despre părerea devastatoare a scriitorului secuiesc – un cor de fete îmbrăcate în costum secuiesc a cântat imnul secuiesc. Însă nu s-a întâmplat la fel şi în satul natal al scriitorului: „În ceea ce privește lucrurile spirituale, a fost minunat. A fost înmormântat de nouă preoți, reverendul din Lupeni şi-a luat rămas bun demn, ba chiar l-a criticat puțin pentru excesul de zel față de femei. Încă îi aud poporul cântând: Doamne, Dumnezeule, de ce mi-ai părăsit”.
Lista personalităților care au încercat să atragă atenția asupra faptului că nu este o compoziție care poate fi numită, într-adevăr, imn, ar putea fi continuată, însă putem aminti dintre acestea şi pe Sándor Fodor, născut la Şumuleu Ciuc, poetul István Ferenczes din Miercurea Ciuc, sau fostul director al Muzeului Național Secuiesc, istoricul local, Ádám Kónya.
Poate să ne pare rău din cauza multor lucruri pentru secui, dar poate cel mai mult din cauza imnului secuiesc, care este cântat la tot mai multe evenimente politice. Ei au meritat cu siguranță ceva mult mai bun decât asta, a scris istoricul muzical László Dobszay, laureat al premiului Széchenyi, cercetător de muzică populară şi profesor al Academiei de Muzică Liszt Ferenc. „Este greu de imaginat o melodie mai ne-maghiară cum este imnul secuiesc. Tot ceea ce au susţinut la aceea vreme Kodály, Bárdos și alții – ritmul, redarea artistică a melodiei – ca fiind în contradicţie cu tradiţia muzicală maghiară, se regăseşte laolaltă în imnul secuiesc “, a afirmat specialistul, adăugând că în opinia sa „acesta este la care se spune: este un kitsch concentrat”.
Dobszay, care lucrează și ca dirijor, și-a scris părerea în 2006, pentru că în acel moment cântecul a devenit o parte constantă a evenimentelor de dreapta. Pe lângă criticile sale estetice, Dobszay a atras atenţia şi asupra contradicțiilor și lacunelor. Potrivit lui Dobszay, partea din textul original „Ajută-ți poporul la victorie încă o dată, Regele Csaba pe traseul stelelor”, „nu este clar dacă regele va acorda victoria aici sau dacă vom emigra în Calea Lactee sub conducerea sa”. Mai mult, în timp ce în Biblie și poezie stânca este un simbol al solidității, în text stânca are „proprietatea de a se sfărâma”. „Această stâncă care se sfărâmă se referă la „o mână de secui”. Iar dacă ei sunt o mână de secui, oare nu era legal Trianonul, precum și pierderea Transilvaniei?” s-a întrebat omul de știință. Ca o concluzie finală, a mai întrebat: dacă imnul secuiesc este considerat în Ungaria „ca o expresie a apartenenței maghiarilor transilvăneni, se poate pune în discuţie şi problema cu privire la: unde este imnul slovac, al Transcarpatiei, Voivodinei sau al Burgenlandului?”. De altfel, și scriitorul Attila Vári din Ţinutul Secuiesc împărtășește această opinie.
În pofida criticilor perspicace, decizia politicii culturale a fost acea ca acest cântec să fie inclus în Trezoreria Ungară – Colecţia Hungarikum. În acest sens decizia a fost luată de Comisia Hungarikum.
„Imnul secuiesc este o parte integrantă a vieții noastre de zi cu zi, adesea nici nu ne dăm seama de valoarea sa. De aceea mă bucur că în urma eforturilor noastre depuse a fost inclus în Colecţia Hungarikum, iar acestă decizie ne îndeamnă să ne oprim un minut și să ne spunem nouă înşine și altora: noi, maghiarii din Transilvania, suntem bogați pentru că avem un imn maghiar și un imn secuiesc. Cele două imnuri se împacă bine unul lângă altul, ambele vorbesc inimilor noastre, descriu identitățile noastre împletite!”, a declarat Csilla Hegedüs, președinte al Comitetului Trezoreriei Maghiare Transilvănene.
„Imnul secuiesc – pe lângă stema și steagul – astăzi este un simbol inevitabil al identității noastre regionale. Originea și viața sa ulterioară sunt, de asemenea, legendare, a supraviețuit regimurilor și modelor și a devenit din ce în ce mai puternic ca simbol al voinţei de a trăi a poporului secui. Este valoarea noastră națională remarcabilă, își are locul în Colecţia Hungarikum”, a declarat Sándor Tamás, președinte al Consiliului Județean Covasna.
Examinând funcția culturală și politică a cântecului, care a fost creat ca o cantată de György Csanády și care a devenit între timp un simbol național, se poate spune că intensifică imaginea maghiarilor din epoca lui Horthy. Să nu uităm: această compoziție a fost primul și ultimul material didactic oficial în regimul lui Horthy și de atunci a rămas în conştiinţa publică. Desiguri, nu doar din motive cultural-politice a ajuns de la „nu lăsa să piară Ardealul, Dumnezeul nostru!”, de la cântecul de cârciumă, care deplângea Trianonul, de la evenimentele bisericești încărcate politic până la Parlamentul și Trezoreria Ungariei. Pe lângă renașterea lui Horthy, canonizarea sa este încurajată și de conștientizarea faptului că cântecul are un efect puternic, mobilizator: secuii se află într-o luptă continuă pentru dăinuirea lor, războiul și seria de încercări nu s-au încheiat, fiecare zi înseamnă o nouă luptă. Canonizarea indică şi faptul că, pe lângă Imnul și Cuvântul adoptate prin consens național, acum a fost inclus și imnul secuiesc în rugăciunile naționale.
Sursa: transtelex.ro
Traducerea: Balázs Magdolna