Italia
În privinţa Italiei se vorbeşte foarte mult despre modelul de succes al provinciei Tirolului de Sud sau Regiunii Bolzano, cum mai este denumită zona. Însă, studii recente arată că provincia începe să-şi piardă avantajul competitiv şi suferă de o lipsă de talente academice noi iar perspectivele nu sunt roz. Timp de decenii, sud-tirolezii vorbitori de germană au încercat să oprească infiltrarea din afară, o politică ce face ca acum provincia să fie mai puţin atractivă pentru companiile străine, informează ziarul ungar „Népszava”.
Numărul de persoane tinere bilingve este în scădere, iar preţurile la proprietăţi sunt practic inaccesibile. Un hectar de teren în zona Bolzano costă aproximativ 1 milion de euro. Români, polonezi şi slovaci lucrează multe ore în livezile de mere din regiune, prevăzute cu plase anti-grindină. “Mulţi dintre noi nu doresc să culeagă mere. Prosperitatea te face leneş”, spune ministrul Widmann. În satul Margreid, Alois Lageder spune că afacerea lui depinde de lucrători sezonieri din Europa de Est. Produce o medie de 1,5 milioane de sticle de vin pe an şi este cel mai mare producător privat de vin din Tirolul de Sud. Când s-a lansat în afaceri, scopul lui a fost de a dezvolta “un brand puternic, independent de Tirolul de Sud.” Astăzi îşi exportă vinurile în ţări îndepărtate, precum Rusia şi China. “Problema Tirolului de Sud este monocultura”, spune Lageder, precizând “în agricultură şi în politică”.
Spania
Potrivit sursei amnitite, în statul spaniol există două regiuni în care sunt solicitări de independenţă. Spania, care se confruntă cu efectele crizei economice, trebuie să facă faţă şi fenomenului separatist ce se înregistrează în două din provinciile sale. Un caz celebru este cel al Ţării Bascilor. Organizaţia separatistă ETA – Euskadi Ta Askatasuna (Pământul Basc Şi Libertate sau Ţara Bascilor Şi Libertate) a purtat decenii de-a rândul, prin mijloace teroriste, lupta pentru independeţa formarea unui stat socialist basc independent şi, după numeroase încălcări ale acordurilor de încetare a focului, se poate spera că promisiunea făcută în anul 2011, de încetare a atacurilor şi depunere a armelor “definitiv”, poate fi luată în serios.
În ceea ce priveşte cea mai mare provincie a Spaniei, Catalonia, aceasta a fost întotdeauna mândră de performanţele sale economice, însă, de câţiva ani s-au intensificat cererile privind independenţa deplină a provinciei. Pe 11 septembrie 2012, de Ziua Cataloniei, organizatorii au pretins că pe străzile Barcelonei au demonstrat peste un milion de oameni, “Catalonia poate fi următorul stat independent al Europei”, scria pe pancartele purtate de participanţi, cu toate că provinciile spaniole, supravegheate strict în timpul dictaturii generalului Francisco Franco, au obţinut, după schimbarea democratică, drepturi speciale, respectiv o largă autonomie.
În data de 25 noiembrie 2012, în Catalonia vor avea loc alegeri regionale anticipate, după ce premierul spaniol, Mariano Rahoy, a refuzat şi a calificat drept anticonstituţională propunerea lansată de şeful executivului regional catalan, Artur Mas, privind înfiinţarea unei autorităţi fiscale independente. La ultimele alegeri parlamentare, naţionaliştii catalani şi-au consolidat puternic poziţiile, când partidul lui Artur Mas – “Convergencia i Unio” (CiU) – a obţinut 16 mandate parlamentare.
Ziarul “Népszava” apreciază că, urmare a cererilor din Catalonia, efectul s-ar putea repercuta şi asupra activităţii separatiste din Ţara Bascilor.
Belgia
În acest stat, a cărui capitală este şi centrul Uniunii Europene (UE), în partea flamandă se înregistrează voci care solicită independenţă pentru Flandra. Flamanzii sunt convinşi că ei contribuie cu sume prea mari la bugetul statului. Şi ca situaţia să fie mai complicată, alegerile regionale, organizate pe 14 octombrie 2012, au dus la consolidarea poziţiei Partidului Naţional Flamand (N-VA). În partea nordică a ţării, locuită de flamanzi, N-VA a obţinut un succes remarcabil, iar Bart De Wever, preşedintele partidului, a declarat că flamanzii au fost întotdeauna consideraţi o “vacă de muls”, cu trimitere la finanţarea regiunii valone (cu locuitori vorbitori de limbă franceză), mai slab dezvoltată economic, din partea sudică a Belgiei. Potrivit lui Bart De Wever, “nu mai există drum de întoarcere” de pe calea spre independenţă.
Pentru premierul belgian, Elio Di Rupo, succesul separatiştilor nu este o veste bună, dar nici nu “i-a venit rău” la aflarea rezultatelor. “Nu este nici o legătură între alegerile parlamentare şi cele regionale”, a declarat Elio Di Rupo, citat de “Népszava”.
Scoţia
În ceea cei priveşte, majoritatea scoţienilor ar rămâne în continuare britanici. Premierul britanic, David Cameron, şi liderul guvernului scoţian, Alex Salmond, au încheiat, în data de 15 octombrie 2012, un acord istoric (“Acordul de la Edinburgh”), ce prevede organizarea unui referendum, în 2014, cu privire la independenţa Scoţiei. Potrivit sondajelor de opinie, maxim 28% dintre scoţieni susţin independenţa, în timp ce majoritatea crede că viitorul Scoţiei este incert în afara Regatului Unit.
“Am convingerea fermă că situaţia Scoţiei va fi mai bună, dacă va fi în continuare parte integrantă a Regatului Unit. De asemenea, cred cu tărie că Regatul Unit va avea de câştigat dacă Scoţia va rămâne în componenţa sa. Voi pleda pentru ca această familie să rămână unită”, a spus David Cameron.
Bosnia-Herţegovina
Potrivit ziarului “Népszava”, în 1995, Acordul de la Dayton a adus pacea inclusiv pentru nou-formatul stat Bosnia-Herţegovina. Conform acordului, s-au format două entităţi: croato-bosniacă şi sârbă. Pe teritoriul ţării trăiesc aproximativ 1,7 milioane de sârbi. Acelaşi organ de presă susţine că Occidentul încearcă să făurească un stat multicultural, însă toate încercările în acest sens au eşuat. La alegerile regionale din 8 octombrie 2012, bosniacii, sârbii şi croaţii au votat doar cu propriii lor reprezentanţi naţionali. Preşedintele sârbilor bosniaci (Republica Srpska), Milorad Dodik, consideră că “Bosnia este un stat artificial, care ar trebui dizolvat chiar astăzi şi nu mâine”. Acelaşi lider a afirmat că dacă îşi aduce aminte că, în scripte, este cetăţean bosniac, îl apucă răul. Interesant este faptul că Milorad Dodik este cunoscut pentru discursul său cu puternice accente controversate, printre care se numără negarea masacrelor comise în timpul războiului iugoslav, susţinerea unor criminali de război condamnaţi în Occident, existenţa unui complot împotriva sârbilor, în rândul judecătorilor şi procurorilor internaţionali din cadrul Curţii Bosniei-Herţegovina, afişând o relaţie de ataşament faţă de Serbia şi neferindu-se să emită declaraţii tensionante în direcţia Croaţiei.
Kosovo
Viziuni similare au, de data aceasta despre Kosovo, şi sârbii din nordul provinciei. Sârbii de aici s-au izolat faţă de Priştina, au propriile lor instituţii, iar angajaţii acestora primesc salariile de la Belgrad. Lor li se poate imputa că sunt cetăţeni kosovari, dar pe termen lung vor trebui reglementate şi problemele acestora, comunitatea internaţională apreciind că, în caz contrar, zona Balcanilor ar putea fi sursa unor noi tensiuni.
Republica Macedonia (Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei)
Dar nu numai sârbii au revendicări, ci şi albanezii. Populaţia Macedoniei este compusă într-un procent de 25% din etnici albanezi. Deşi partidele albaneze au făcut parte din toate guvernele aflate la putere după declararea independenţei ţării, fără a ţine seama de condiţiile sociale şi politice de care beneficiau, minoritatea albaneză a început să ceară drepturi politice mai mari, precum: modificarea Constituţiei, pentru declararea albanezilor drept o a doua naţiune titulară a ţării, recunoaşterea limbii albaneze ca a doua limbă oficială în stat şi susţinerea de către stat a neacreditatei universităţii în limba albaneză din Tetovo, scrie ziarul ungar.
În 2001, radicalii albanezi din Macedonia şi din exteriorul ţării (UCK), au recurs la arme, cerând autonomie sau independenţă pentru zonele din Republica Macedonia locuite de co-etnici. Pe fondul pretenţiilor separatiste, s-a ajuns la război civil, care a fost purtat între forţele militare guvernamentale şi rebelii albanezi, între martie şi iunie 2001, în special în vestul şi nordul Macedoniei. Luptele, soldate cu pierderi de vieţi omeneşti, au încetat prin intervenţia trupelor Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (OTAN) şi semnarea Acordului de la Ohrida, prin care Guvernul Macedoniei a fost de acord să acorde drepturi politice şi culturale sporite albanezilor, iar aceştia se obligau să renune la dorinţele separatiste şi să recunoască toate instituţiile statului macedonean. În plus, conform acestui acord, radicalii albanezi trebuiau să renunţe la arme şi să le predea forţelor OTAN.
Dar, dacă în rândurile minorităţii albaneze se va înregistra aceeaşi rată de creştere demografică precum cea a albanezilor din Kosovo, macedonenii ar putea ajunge, nu peste mulţi ani, minoritari în propria ţară.
Danemarca
În Danemarca se înregistrează cereri de independenţă venite dinspre teritoriul celei mai mari insule din lume, Groenlanda.
Paradoxal este faptul că, între anii 1973-1983, această imensă insulă, cu o suprafaţă totală de peste 2,16 milioane de km pătraţi, a aparţinut Comunităţii Europene, însă în 1985 Goenlanda a părăsit asocierea de state. Ceea ce înseamnă că cei aproximativ 56 de mii de locuitori ai insulei sunt în continuare cetăţeni europeni, dar fără a beneficia de dreptul de vot.
Populaţia Groenlandei este formată în proporţie de 89% din inuiţi groenlandezi, iar 11% din populaţie europeană.
Din 2009, Guvernul Danemarcei şi Guvernul Groenlandei au convenit extinderea autonomiei insulei. Astfel, cetăţenii insulei sunt recunoscuţi ca o naţiune, care poate dispune singură de zăcămintele minerale şi are propriile sale organe de poliţie şi justiţie. Acordul a fost consfinţit prin referendum şi votat de un procent de 75,54% dintre alegători. În problemele privind apărarea şi politica externă, decizia aparţine, însă, autorităţilor de la Copenhaga.
Ca în mai toate cazurile, acordarea de autonomie, chiar şi sporită, nu a rezolvat cu nimic cererile separatiste, miza fiind ridicată acum de către unele forţe politice, care pledează pentru autodeterminarea deplină a Groenlandei. Acesta este, de pildă, cazul partidului separatist de extremă-stânga “Inuit Ataqatigiit”, care a reuşit să-şi impună discursul asupra locuitorilor şi să obţină, la alegerile din 2009, 43% dintre sufragiile exprimate, informează cotidinaul “Népszava”.
magyarul
magyarul