István Téglás s-a născut la Baraolt, județul Covasna. Primul rol mai important i-a fost oferit în anul patru de facultate, în piesa Paraziții,de Marius von Mayenburg, în regia lui Sorin Militaru. Prin această piesă István Téglás s-a apropiat mai mult de spectacolul de teatru în limba română. După terminareafacultății, actorul a jucat și pe scena teatrului timișorean, dar aceasta nu a reprezentat pentru el o posibilitate pentru dezvoltare. În această perioadă a fost lansat Studioul M, din Sfântu Gheorghe, iar el devine unul din membrii fondatori. Dar și aici se va dovedi repede că își dorește (și) altceva.
L-am întrebat pe István Téglás cum a ajuns, ca maghiar din Sfântu Gheorghe, să fie actor la un teatru din București, mai ales că limba de aici nu e aceeași cu cea din locul de proveniență? De cât timp face actorie și în ce proiecte este angrenat acum?
„La prima vedere, pare că am ajuns întâmplător în București, și într-adevăr, după ce visele mele naive de la facultate au luat sfârșit, nu mi-a rămas decât să mă trezesc și să mă arunc, cu capul înainte, în viață. Am avut nevoie de senzația că am pierdut tot ca să pot lua totul de la capăt, dealtfel cea mai eliberatoare și, în același timp, înfricoșătoare senzație este când nu ai nimic și nu știi pe nimeni. Așa am fost eu, acum 13 ani, când am aterizat aici, în Bucuresti, unde am avut noroc ca lumea dansului m-a cooptat în secunda următoare, iar eu între timp am învăţat să vorbesc mai bine in limba română. Probleme din cauza accentului am avut de-a lungul anilor, normal, însă, cu timpul, lumea teatrului m-a acceptat, şi adevărul este ca l-am şi corectat.
Facultatea am terminat-o in 2004. Nu pot spune însă că fac actorie încă de pe atunci. Dacă vreau să fiu total sincer cu mine aş zice că de abia în ultimii ani am înţeles ce înseamnă actoria cu adevărat, şi am învăţat cum se şi practică. Nu mă consider responsabil în totalitate de asta, ar trebui să trag la răspundere tot sistemul teatral care m-a format, sau mai bine zis care a stat în calea formării mele ca actor, începând de la facultate şi până la toţi regizorii neinspiraţi, şi toate teatrele iresponsabile faţă de actorii lor angajaţi sau colaboratori. Indiferent de cum se vede dinafară, în lumea teatrului în momentul de faţă e o mare tristeţe, toată lumea vrea în funcţii, dar fără să aibă o viziune clară, realistă, responsabilă asupra lumii în care trăim. Cea mai mare problemă a lumii teatrale de la noi este că nu trăim în prezent, în anul 2019, şi se aude peste tot doar că în urmă cu 30-40 de ani a fost aşa şi pe dincolo. Noi nu suntem conştienţi că dintre toţi artiştii din ţară (cam 80%) nu au un loc de muncă stabil, şi asta n-ar fi o problema dacă ar exista un statut al artistului independent, dar nu există.
Proiectele cu care am avut premieră în toamna asta sunt următoarele:
A New and BetterYou, de Joe Harbot, un text contemporan englezesc tradus pentru prima oară la noi, care despică lumea influencerilor arătând adevărul despre ea, un text extrem de valabil despre lumea în care trăim acum. Îl joc alături de Judith State si Edith Alibec, două artiste în sensul cel mai bun al cuvântului, care sunt foarte conştiente de lumea în care trăiesc, şi în acelaşi timp foarte atente la ce servesc publicului. Spectacolul se joacă la Point Arthub, lângă Grădina Icoanei.
O altă premieră care a avut loc recent se numeste SteadyRain („În ploaie”) de KeithHuff (scenaristul a creat şi House of Cards, MadMen), e o poveste poliţistă, o dramă în două personaje, pe care o joc alături de Marius Manole şi amândoi am căzut de acord că este cel mai greu spectacol pe care l-am făcut în ultimul an. Productia spectacolului este semnată de Teatrul Avangardia şi se joacă la Cinema Pro.
Magic is a conditionthatkillspeople in allkinds of performativehazards e a treia premieră pe care am avut-o, alături de coregrafa Andreea Novac. Este un performance despre noi doi, despre condiţia şi criza noastră artistică din momentul de faţă, despre cum e să construieşti un spectacol din nimic, într-un spaţiu independent, nesusţinut de nimeni. E un spectacol produs de festivalul Caleido, care susţine diversitatea şi nu divertismentul. Spectacolul este gândit special pentru spatiul de la Linotip- Centru Independent Coregrafic- conţine nuditate explicită şi nu este recomandat sub 16 ani.
Cea de-a patra premieră a avut loc la Teatrul Naţional- unde sunt angajat şi joc în alte 11 spectacole-, este o adaptare după Trei Surori, de Cehov, în regia lui Radu Afrim. Un exerciţiu de libertate, aş spune eu, al lui Radu, de care puţini regizori sunt capabili”.
În continuare l-am întrebat pe Istán Téglás despre sentimentele cu care a pornit la drum, despre situațiile pe care le-a întâmpinat, ca maghiar provenit din județul Covasna, în integrarea profesională în București.
„Sunt un om care a pornit la drum foarte deschis. Am întâlnit foarte multi oameni de cand sunt în Bucureşti şi am avut norocul de a lucra cu majoritatea dintre ei, cu toate astea sunt foarte puţini care m-au marcat cu adevărat şi lângă care a meritat să exist, fie pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă.
Dacă mă gândesc bine, singurii care au avut probleme cu faptul că am avut accent, sunt oamenii mediocri, care nu mi-au spus nimic şi de la care n-am reuşit să învâţ, alţii au înţeles că există lucruri mult mai profunde în mine decât atât şi, stimulând acestea, m-au ajutat să-mi depăşesc şi limitele lingvistice.
Alt gen de situatie neplacută ca maghiar nu am intâmpinat, ba dimpotrivă, peste tot am fost primit cu căldură”, ne-a mărturisit István Téglás.
La întrebarea cum se vede Bucureştiul din Covasna și cum se vede când locuiești aici, actorul a afirmat:
„Venind din Covasna, Bucureştiul la început pare un fel de New York nereuşit, şi într-adevăr prima oară când am fost la New York mi-a dat senzaţia de Bucuresti.
Îmi vine să râd, dar asta este adevărul. Iar Covasna de aici din Bucureşti pare la fel de tristă cum o ştiu de-acasă.
Tot discut cu unii oameni care vor să mă convingă să mă implic mai mult în viaţa comunităţilor de acolo, deocamdată nu sunt în stare, am enorm de mult de lucru. În curând, sper”.
La întrebarea, ce influenţă a avut asupra vieţii sale cunoașterea ambelor limbi, şi ce ar trebui spus despre acest lucru, respectiv dacă avem de învățat unii de la alții, István Téglás a subliniat:
„Cunoaşterea ambelor limbi este o realitate în care trăim, dar la fel de ignorată ca orice altceva din această ţară. Eu în liceu abia vorbeam în limba română şi am întâmpinat multe greutăți de-a lungul anilor din aceasta cauza.
Ce ar trebui spus despre acest lucru este că în mod normal nu e un impediment așa de mare, până la urma oricine poate învăța o limbă străină în zilele noastre destul de repede. Știu străinii care la a treia venire în tară deja înțeleg aproape tot ce vorbim și își doresc să învețe urgent limbile de aici.
Am senzația că s-a lucrat de-a lungul timpului la o falsă prăpastie, între cele doua popoare conviețuitoare, de exemplu am primit un telefon acum câteva luni de la o firmă de producție care-și dorea să facă o sincronizare în limba maghiară la un produs dintr-o reclamă și care, atenție!, nu era pentru Ungaria- unde oamenii nu vorbesc deloc limba română- ci pentru maghiarii din România. Am refuzat această ofertă și le-am explicat motivele mele foarte clar: nu sunt de acord ca o firmă care face reclamă la un produs atât de cunoscut, să le servească celor de acasă informația că nu trebuie învățată limba română, pentru a trăi în această țară. Pornind de aici puteți reflecta la cât de bine e gândită întărirea relației româno-maghiare în România”.
Referitor la cât de mult și cum reușeşte să îşi păstreze legătura cu comunitatea maghiară din București, precum şi cu cei din locul de origine, actorul a răspuns:
„Singura mea legatură cu comunitatea maghiară din Bucureşti este prin Institutului Maghiar-Balassi, sunt invitat des de către ei la evenimente culturale, din fericire au multe şi bune, dar avem şi acţiuni private pe care le facem atunci când cineva pleacă din lumea asta, fără să aibă vreo rudă căreia să-i lase cărţile în limba maghiară.
Cu cei din locul de origine ţin legătura prin anumite întâlniri sau ateliere pe care le ţin ca invitat, ce-i drept ajung rar acasă”.
La întrebarea, ce ar trebui făcut, în opinia sa, pentru ca românii și maghiarii să se cunoască și să se apropie mai mult, a precizat:
„În primul rand, nu poţi să obţii rezultate prin a obliga oamenii să facă ceva anume, în al doilea rând cred ca ar trebui să se vrea acest lucru de către cei care ne sunt în poziţii de conducere, că de aici porneşte totul, asta bineînţeles dacă vorbim de un plan naţional. Altfel relaţiile private funcţionează foarte bine, e ridicol să vorbim despre asta, de ani de zile nu se pune etnia nimănui sub semnul întrebării din jurul meu, nici dintr-o parte, nici din cealaltă”.
La întrebările noastre István Téglás a răspuns în scris, prin e-mail.
Foto:caleido.ro