Pe parcursul istoriei umanităţii o serie de pandemii au decimat oamenirea şi secole la rând nu s-a reuşit identificarea cauzelor. Oamenii au presupus încă din antichitate că infecţiile sunt provocate de anumite lucruri invizibile cu ochiul liber. Astfel, căutând cauzele, au crezut mai degrabă că este o pedeapsă a lui Dumnezeu care trebuie ispăşită. Oamenii au primit un răspuns abia în anii 1870 când a apărut ştiinţa bacteriologiei, care a creat posibilitatea demonstrării, cu ajutorul microscopului, a existenței microorganismelor.
Probabil că nimeni nu şi-a imaginat că în anul 2020 cea mai importantă întrebare din viaţa sa va fi: când se va termina noua pandemie de coronavirus? Din păcate, încă nu avem un răspuns ferm la această întrebare. Un lucru însă este cert că pandemia de coronavirus nu este prima şi cea mai gravă pandemie din istoria lumii.
Să vedem cum s-au încheiat celelalte pandemii!
Ciuma londoneză din 1665: După epidemia de ciuma neagră din 1348, Londra nu putea să se relaxeze, deoarece oraşul nu a reuşit să scape de tot de această boală infecţioasă, desoebit de contagioasă, care în următorii 300 de ani a provocat epidemii mai mici şi mai mari, mortalitatea fiind de fiecare dată de 20%.
Din anii 1500, în Anglia era obligatorie introducerea în carantină a persoanelor infectate cu ciumă. Casele, în care era un bolnav infectat cu ciumă, erau însemnate, iar cei care locuiau împreună cu un bolnav puteau să meargă în spaţii publice doar dacă aveau asupra lor un baston alb.
Tot în această perioadă au fost omorâte mai multe sute de câini şi pisici, deoarece oamenii au presupus că şi animalele sunt purtătoare ale bolii.
Mai târziu s-a dovedit că, într-adevăr, aşa este, ba mai mult, câinii şi pisicile nu numai că erau purtători ai bolii, dar au putut infecta oamenii.
Ultima mare epidemie la Londra a fost cea din 1665, când într-o perioadă de doar două luni au murit 100 de mii de oameni. În oraş erau interzise toate activităţile de agrement, bolnavii erau închişi în casele lor pentru a nu infecta pe alţii. Datorită restricţiilor severe, Londra a reuşit, în final, să învingă ciuma neagră.
Holera: Epidemia de holeră a făcut mari ravagii în secolul XIX, în Anglia unde au murit zeci de mii de oameni. În vremea aceea se credea că holera este cauzată de poluarea aerului, care este un mediu propice pentru înmulţirea miasmelor.
John Snow, medic britanic, credea, însă, altfel. După ce a analizat rapoartele din spitale şi din morgă, în 1854, a constatat că, în zece zile, 500 de oameni au decedat, din cauza acestei boli, în apropierea Broad Street din Londra.
Medicul a început să bănuiască că puţul care se găsea în această stradă, şi care era o sursă foarte populară de apă din zonă, ar putea fi cauza infecţiei. Snow a reuşit, cu greu, să îi convingă pe funcţionarii locali să demonteze pompa de apă de la puţ. Astfel, puţul nu a mai putut fi folosit şi au încetat să mai existe şi cazuri de îmbolnăviri.
Însă, această măsură nu era suficientă pentru eradicarea epidemiei, era nevoie de măsuri pe termen lung pentru igienizarea oraşului şi pentru menţinerea calităţii apei potabile.
Această reglementare a avut un efect major, întrucât holera a dispărut practic din lumea dezvoltată, însă mai există, chiar şi în zilele noastre, anumite regiuni, mai cu seamă în lumea a treia, unde boala este prezentă, deoarece aici încă nu există apă potabilă curată şi canalizare corespunzătoare.
Ciuma lui Iustinian: Cauza celei mai nimicitoare pandemii din istoria lumii a fost aceeași bacterie, numită Yersinia Pestis, care este strâns legată de strămoşul tulpinii „ciumei iustiniene”, care a apărut în 541, în Constantinopol, unde a fost adusă din Egipt, când un teritoriu ocupat a trimis grâu împăratului, prin Marea Mediterană. Corăbiile care au transportat grâul aveau la bord şobolani care erau plini de purici infectaţi cu ciumă. Ciuma lui Iustinian a fost una dintre cele mai mortale pandemii din istorie, a nimicit tot, începând din Europa, Asia, Africa de Nord şi până la Peninsula Arabică, provocând moartea a 30-50 de milioane de oameni, ceea ce a însemnat, potrivit unor estimări, jumătate din omenire.
În vremea aceea, oamenii au ştiut doar că este mai bine dacă îi evită pe bolnavi, dar nu aveau nici o cunoştinţă despre cum ar trebui să se protejeze împotriva ciumei. Potrivit istoricului Thomas Mockatis, profesor universitar la DePaul University, cel mai probabil epidemia s-a încheiat datorită faptului că majoritatea oamenilor au supravieţuit pentru că au căpătat treptat imunitate la această bacterie.
Pandemia de pojar (rujeolă) în lumea nouă: Este o infecţie virală, era bine cunoscută, fiind prezentă de secole în Europa, Asia şi în Pensinsula Arabică. Pe continentul american a fost adusă de primii exploratori europeni, în secolul XV.
În timp ce în Europa, Asia şi Peninsula Arabică din zece bolnavi au murit trei, în America aproape toţi cei care au fost infectaţi au decedat. Timp de un secol, pojarul a omorât 90-95% din populaţia băştinasă americană, iar populaţia de 11 milioane de locuitori ai Mexicului s-a diminuat la un milion.
Ciuma neagră: Sfârşitul pandemiei de ciumă, de tip Iustinian, nu a însemnat că boala a dispăurt de tot, deoarece cu 800 de ani mai târziu a provocat o nouă pandemie. Ciuma neagră a fost prezentă din 1347 timp de 40 de ani şi a omorât 200 de milioane de oameni în Europa.
Potrivit istoricului Thomas Mockatis, în vremea aceea omenirea nu ştia de ce se infectează oamenii, dar au început deja să presupună că apropierea oamenilor unul de celălalt ar putea să aibă legătură. Se crede că din această cauză s-a impus în oraşul portuar Ragusa (azi Dubrovnik), dominat de Veneţia, ca fiecare marinar care venea în oraş să stea în carantină 30 de zile pe vaporul său până când s-a constatat că este sănătos. Cu timpul numărul de zile al carantinei a fost ridicat la 40. Această izolare se numea în limba italiană quaranta, de unde s-a născut ideea şi denumirea de carantină, care a avut un rol încă de atunci în liniştirea pandemiei.
Sursa: noizz.hu/hir.ma
Traducerea:Péterfy Tünde
Foto:hir.ma