În perioada 21-24 mai a avut loc la Ateneul Român din București a cincea ediţie de conferințe, sub genericul „Despre lumea în care trăim”.
Seria de conferințe și dialoguri culturale și științifice anuale a fost organizată de Fundația Humanitas Aqua Forte în colaborare cu Editura Humanitas și Asociația ARCCA.
Desfășurat anual sub egida „Despe lumea în care trăim”, evenimentul găzduiește o serie de conferințe și dialoguri culturale și științifice pe teme de actualitate, susținute de experți din România și din străinătate.
Unul dintre invitații la evenimentul din acest an a fost Stefano Bottoni, conferenţiar la Universitatea din Florența, care predă istoria Europei de Est și istoria universală. Domeniul său principal de cercetare este politica minorităților și relaţiile în procesul de construire a statului în ţările blocului sovietic. Tema sa susţinută la conferința de la București a fost: „Stalin și Transilvania. Regiunea Autonomă Maghiară din României în anii 1950”. De altfel, anul trecut a apărut în limba română, sub îngrijirea Editurii Humanitas, volumul său intitulat „Moștenirea lui Stalin în România. Regiunea Autonomă Maghiară, 1952-1960”, pe care l-a oferit cu dedicaţi celor interesaţi şi care au participat la conferinţa sa.
Desigur, prima noastră întrebare a fost cu ce sentimente s-au întors acasă, la Budapesta, dacă este mulţumit de călătoria sa la București și, în opinia sa, cum a fost primit, cum a reacţionat publicul bucureştean la conferinţa susţinută şi la dialogurile avute cu publicul?
Ca autor și ca o persoană care face navetă mereu, m-am dezobişnuit puţin de aceste călătorii din cauza pandemiei. A fost foarte intens, dar în același timp, a trebuit să realizez ceea ce uităm uneori, şi anume că este cu totul diferit o întâlnire online, o prezentare de carte, o conferință sau o întâlnire cu cititorii de o întâlnire directă care are loc într-un spaţiu unde oamenii se întâlnesc, strâng mâna, dedică o carte. Acest contact lasă în urmă mult mai multe, iar acum am amintiri foarte vii, multe lucruri trebuie să le mai procesez, dar cu siguranţă sunt fericit, deoarece am constatat din nou că activitatea mea are sens. Faptul că oamenii îmi citesc cartea, discută despre subiectul ei, pentru mine, ca autor, este cel mai important. Este un sentiment îngrozitor să investeşti ani la rând într-un subiect, să scri despre un subiect şi să vezi că acesta a rămas fără ecou.
Ateneul Român – nu trebuie să-l prezint eu – este un loc cu totul special, chiar magic. Când am intrat în sală m-am şi speriat puțin, am fost sub influența lui. Apoi m-am obișnuit şi m-am concentrat asupra a ceea ce aveam de spus. Publicul a fost mixt, din câte am văzut, deoarece mulţi au cumpărat bilet – au spus că au fost aproape două sute, erau tineri şi oameni mai în vârstă, persoane din alte domenii ale ştiinţei şi câţiva colegi care s-au ascuns în public. Am putut schimba câteva cuvinte cu zeci de oameni care m-au rugat să le dedic un exemplar din cartea mea şi între timp au vorbit despre ei înşişi. Au venit la conferinţă mulţi bucureșteni, dar au fost şi câţiva maghiari din Transilvania şi a fost şi o doamnă din ţinutul saşilor.
Pentru persoanele în vârstă, această carte înseamnă altceva, decât pentru cei din domeniu: au amintiri mai personale. Am încredere că de la adolescenți şi până la oameni în vârstă mulţi vor putea citi această carte, chiar dacă este o carte de specialitate cu multe note de subsol și referințe de arhivă, iar limbajul și structura ei au un caracter științific. Pentru cei care au trăit această perioadă, sau cel puțin au crescut în socialism, cartea le va evoca amintiri și sentimente. Iar pentru tineri, așa cum se spune de regulă, este istorie care descrie vremuri vechi, trecute despre o epocă, despre care puţin s-a povestit acasă sau la şcoală.
La întrebarea noastră, dacă autonomia rămâne o soluție viabilă în viitor, în Europa, având în vedere trauma războiului declanșat de Rusia, Stefano Bottoni a subliniat:
Este o întrebare incitantă. Rusia a declanşat conflictul, invocând tocmai discriminarea populației de limbă rusă și aici mă gândesc la războiul care are loc în regiunea Donbas din 2014, numit drept „genocid” de propaganda rusă. Instrumentalizarea politică a problemei naționalității în acest fel de către un sistem dictatorial nu promovează deloc, din păcate, problema autonomiei teritoriale și/sau culturale în Bazinul Carpatic.
Din păcate, trebuie observat că tocmai întorsătura agresivă a politicii externe ruse din 2008 (gândiți-vă aici la invazia Georgiei din cauza Abhaziei și Osetiei de Sud) este cea care a subminat credibilitatea aspiraţiilor de autonomie în întreaga Europă. Acest lucru trebuie văzut, ceea ce este un corolar inevitabil al proceselor istorice.
Din păcate, azi este mult mai greu să susţii cu argumente, decât, în deceniul de după echimbarea de regim. Acest lucru este adevărat chiar dacă modelele minoritare de compromis dezvoltate în perioada anterioară, precum cel din Tirolul de Sud sau al suedezilor din Finlanda, funcționează neschimbate și cu succes. În general poate fi inclusă aici chiar şi Catalonia care este mult mai împovărată de conflicte, deoarece în ultimele decenii regiunea a devenit motorul Spaniei din punct de vedere economic. Acestea sunt modele bune, funcționale, viabile, democratice, care pot fi încă recomandate cu îndrăzneală. Problemă este că în prezent suntem în situaţia în care încercarea Rusiei de a-și păstra imperiul – sau sprijinul deschis al diferitelor mișcări separatiste din mai multe țări europene – aruncă o lumină proastă asupra oricărei mișcări regionale sau pro-autonomie. Conflictul etnic a fost folosit mai întâi în regiunea post-sovietică pentru a-şi apăra propriul imperiul (să ne gândim la Transnistria sau într-o formă mai blândă la Găgăuzia în Moldova, respectiv la minoritatea vorbitoare de limbă rusă din ţările Baltice). Apoi, din 2014, dreptul la existență a întregii ţări a fost pus sub semnul întrebării prin folosirea cinică a cărţii minoritare – la fel cum au procedat Hitler și Stalin cu mai multe țări din Europa Centrală în 1938-39. Consecința inevitabilă a acestui fapt este abandonarea ideii de autonomie de către opinia publică, autonomie pe care mulți o văd astăzi ca fiind doar primul pas într-o secesiune violentă. Azi ştim că rutele de migraţie, destabilizarea etnică a Spaniei sau chiar tentativa de sfărâmare a Bosniei- Herțegovina – care a luat naștere în urma Convenției de la Dayton din 1995 – sunt conduse de interesele strategice ale Rusiei. Şi mai ştim că în jurul anului 2014 unii diplomaţi ruşi au întreprins câteva demersuri prudente, dar din fericire cu prea puţin succes.
Problema de bază este că Uniunea Sovietică a fost un imperiu etnic în care problema minorităţilor naţionale era foarte cunoscută, iar puterea era foarte preocupată de minorităţi, degeaba s-a declarat drept internaţionalistă. Rusia se foloseşte mereu de această carte, ceea ce este susţinut şi de folosirea provocărilor sociale, economice și culturale, generate de migraţie în Europa de Vest în scopuri propagandistice sub genericul „Declinul lumii occidentale”. Aşadar, nu cred că instrumentalizarea politică anulează validitatea ideii de autonomie. În schimb cred că îi obligă pe oamenii de știință sau pe politicienii care ar susţine autonomia, ca ei să susţină vorbele lor cu argumnete mai solide, deoarece ar putea fi înţelese greşit. Autonomia politică şi teritorială bazată pe criterii etnice/lingvistice a devenit un concept care poate fi denaturat într-o direcţie foarte periculoasă. Trebuie luptat cu această povară, trebuie învinsă această povară.
Catalonia a evoluat de la statut de autonomie la mișcări pt independență; au existat reverberații în presă, s-a vorbit că în spatele mișcărilor, ilegale pentru justiția spaniolă, au stat acțiuni ale Rusiei.
L-am întrebat pe Stefano Bottoni, cum vede viitorul, în aceste condiții, pentru regiunile care au sau care aspiră la autonomie?
În Tirolul de Sud nu s-a întâmplat aşa ceva. Cred că şi acesta este un fenomen, nu este o regulă generală, s-a întâmplat undeva, undeva a avut un succes mai mare, undeva nu a avut succes. În opinia mea, trebuie făcută și aici o distincție, și nu cred că aceasta este soluția, și nu aș recomanda nici statului spaniol să revină la modelul supracentralizat pentru că nu doar Constituția spaniolă din 1978, dar întregul sistem democratic post-Franco a fost clădit în mod fundamental pe autonomii locale, pe o alianţă superficială a iniţiativelor locale. Aceasta este Spania democratică de azi, o întoarcerea nu este posibilă decât prin provocarea unor conflicte foarte grave. Merită doar să fii cu ochii deschisi, pentru că, dacă cineva susține independența Cataloniei, de exemplu, ar trebui să știe că s-ar putea să aibă „prieteni” care să nu acţioneze neapărat în favoarea cauzei. Solul este volatil și este ușor să te implici în companii prea favorabile, deoarece există forțe – respectiv Rusia, ba mai mult, la nivel de stat -, care în ultimii 15 ani au încercat cel puţin la un nivel minim şi dovedit să se amestece în procesele Europei de Vest. Întreaga politică a lui Putin nu a fost menită să prezinte o alternativă organică la democraţia liberală pe care au dispreţuit-o, ci să provoace haos și să se dezintegreze, ceea ce a fost un joc clasic de securitate a statului în sistemele de tip sovietic. Din păcate ştim din ce fel de aparat a ieşit Vladimir Putin, cum gândeşte. Este distrugerea încrederii în instituțiile democratice și în valorile occidentale este rezultatul unui joc clasic de dezintegrare. Nu există nimic, nu există o alternativă viabilă din partea rusă. Scopul este, pur şi simplu, să nu fie bine nici altuia. Acesta este un astfel de joc și de aceea spunem că trebuie acordată atenţie şi în cazul unei dispute privind autonomia secuiască sau într-o dezbatere de reformă administrativă în România. Nu aș spune că trebuie renunţat la tot.
De obicei, în Europa, regiunile mai bogate solicită autonomie teritorială față de un stat pe care îl consideră mai sărac. În România, județele Covasna, Harghita şi Mureş erau județele cu unele dintre cele mai scăzute venituri din țară si totuși existau persoane care revendicau acest statut. L-am întrebat pe istoricul Stefano Bottoni, cum se explică acest paradox și care crede că este rolul guvernărilor Viktor Orbán în toată această chestiune?
Ambele sunt raţionale. Cel sărac se gândeşte – pe drept sau pe nedrept, poate să fie ceva adevăr în asta – că este un stat supracentralizat, statul român aşa a fost de-a lungul istoriei sale, aşa că nu este nimic nou în aceasta. Această structură împiedică dezvoltarea locală, deoarece nu există investiţii, dezvoltări serioase de stat, prea puţin bani sunt alocaţi pentru anumite scopuri, prin urmare, dacă ar rămâne mai mulţi bani la nivel local, ar exista şi dezvoltări. În acest sens, un bun exemplu este Tirolul de Suad, care în anii 1970 a fost o zonă foarte săracă, atunci turismul încă nu cunoştea o asemenea dezvoltare care caracterizează astăzi regiunea în fiecare sezon. Autonomia a fost acceptată de toată lumea nu doar pentru că a adus la putere sau a asigurat anumite poziţii populaţiei germane de aici, ci pentru că a contribuit la dezvoltarea economiei regiunii într-un mod uimitor în câteva decenii şi a creat o bunăstare generală. Desigur, încă mai există grupuri locale care cred că în continuare sunt prea mulți italieni aici, dar greutatea acestora este marginală. Dar sunt şi regiuni, cum ar fi Scoţia, unde din cauza Brexit-ului s-au intensificat vocile celor care revendică independenţa, care din interesul apartanenţei la UE ar ieşi din Regatul Unit. Cred că în Ţinutul Secuiesc există motivaţii complet diferite care îi îndeamnă pe susţinătorii radicali ai autonomiei. În cartea mea mă refer la faptul că, în măsura în care am putut urmări împărţirea şi dimensiunea investiţiilor de stat în cadrul planului cincinal, la începutul anilor cinzeci, şaizeci, pentru Ţinutul Secuiesc – inclusiv o parte din judeţul Mureş – erau distribuţi mai puţini bani în raport cu procentul locuitorilor, iar situaţia nu a fost reglementată nici de existenţa Regiunii Autonome Maghiare. Şi mai târziu au avut loc una sau două investiţii, cum ar fi combinatul producător de îngrăsăminte chimce de lângă Târgu Mureş, apoi au fost construite câteva fabrici mai moderne la Miercurea Ciuc sau la Sfântu Gheorghe, dar reţeaua de drumuri, infrastructura a rămas prea puţin dezvoltată. Trebuie observat însă că din anii 1990, 2000 nu numai din cauza acestei probleme a avut de suferit această regiune, dar şi din cauza lipsei capitalului uman. Creșterea salariilor medii în ultimii 20 ani a fost generală în România, şi se poate afirma liniştit, chiar dacă se plâng oamenii, că ei trăiesc în general mult mai bine decât în urmă cu 20 de ani. Am fost pentru prima dată în România acum 20 de ani și – aşa cum am constatat – dezvoltarea socială şi economică este incredibilă. Orice am spune este o altă țară, diferită de România de dinainte de 2000. De remarcat, însă, că între timp situația județelor Ținutului Secuiesc s-a deteriorat foarte mult față de media din România. Valoarea puterii de cumpărare plasează acum județele Harghita și Covasna pe ultimele locuri chiar și la nivel național. Derapajul este evidentiat atat din punct de vedere al salariului care este sub salariul minim pe economie, de subdezvoltarea infrastructurii sau, de exemplu, de numărul de liceeni care vor ajung să fie studenţi. Acest decalaj a devenit măsurabil în anii 2000, iar foarfecele au continuat să taie mai adânc de la criza economică din 2008 și 2009. Într-un asemenea mediu economic și stare de spirit politică accentuată (este suficient să ne gândim doar la conflictul din Valea Uzului), investițiile din Ungaria, injecția de capital ungar, s-au intensificat, ceea ce se observă în mai multe domenii. Această investiție de politica națională nu numai că a jucat un rol economic semnificativ, dar a completat şi un vid de integrare cu o viziune de integrare alternativă, condusă de Budapesta. Între timp, de la statul român vin relativ puțini bani, care sunt obţinuţi cu preţul unor negocieri dure. Diferitele niveluri ale administrației se împiedică adesea reciproc în îndeplinirea deciziilor, în timp ce natura tensionată a sistemului judiciar nu ajută deloc la crearea securităţii juridice. Şi nu este bine că un primar se gândeşte de trei ori înainte să semneze ceva, din cauză că ulterior ar putea fi tras la răspundere.
Acesta nu este doar un fenomen românesc, Italia a avut parte deja de un asemenea fenomen, cândva în anii 1990 şi ştiu cât de paralizant poate să fie. Este un lucru că luptăm împotriva corupţiei, dar dacă ca o consecinţă a acestei lupte nu se întâmplă nimic şi se opresc şi investiţiile pentru că nimeni nu are curaj să semneze ceva, deoarece poate fi tras la răspundere din cauza legislaţiei ambigue şi nu ar dori să petreacă câteva luni la închisoare în arest preventiv, atunci există o problemă. O altă problemă sistemică este că încă de la perioada dintre cele două războaie mondiale ritmul și sistemul de relații al vieţii politice din România nu prea a contribuit la promovarea gândirii pe termen lung. Am văzut asta mai ales în ultimul deceniu. Durata de viață a guvernelor succesive este mai mică de un an. Fiecare partid a guvernat deja cu toţi adversarii posibili şi doar rolul şefului statului este mai stabil. Faţă de aceasta, în Ungaria premierul hotăreşte că, de exemplu, la Cluj-Napoca biserica reformată are nevoie de un colegiu, iar acesta este construit imediat, sunt alocaţi zeci de miliarde de forinţi din banii contribuabililor, se modifică bugetul şi se poate începe construcţia. Deoarece guvernarea este un act politic, iar Viktor Orbán este un actor uimitor de suveran în propriile sale decizii. Nu poate fi influenţat nici măcar la el în ţară. S-a întâmplat că la jumătatea lunii decembrie au început să dea telefoane din Budapesta în Transilvania pentru că există miliarde de forinţi pentru lansarea unei licitaţii şi să găsească rapid un proiect ca banii să fie cheltuiţi. O altă diferenţă este că în timp ce un ministru sau secretar de stat din partea UDMR munceşte câteva luni la Bucureşti şi merge la zeci de autorităţi, partide etc., ştiu eu câte înţelegeri semnează ca să iasă ceva, în acest răstimp trebuie doar să aştepţi ceva de la Budapesta, care adesea şi vine. Aceasta este o ofertă foarte tentantă, deoarece un aparat de stat care funcționează complet diferit își aduce propriul sistem, iar propriul său sistem este de așa natură încât poate adesea – și asta se vede în Ungaria și, la urma urmei, este exportul acestuia – să funcționeze foarte eficient și foarte repede când interesele sale o dictează, iar această eficiență, rapiditate sau chiar generozitate, este foarte convenabilă când omul vede că în doi ani se construieşte ceva, există un constructor, sunt bani, nimeni nu se opune, nimeni nu se amestecă, nimeni nu sistează lucrările, nu există o autoritate care ar putea găsi ceva, o problemă.
Viktor Orbán și guvernele sale investesc masiv în Transilvania de 12 ani: construiesc școli, grădinițe, reabilitează biserici, susţin financiar universități și ajută fermierii ardeleni cu programe de dezvoltare economică.
La întrebarea noastră, cum vor reuşi în viaţă acei tineri care învaţă doar în limba maghiară, de la grădiniță până la universitate, istoricul și-a exprimat propria părere, care, în opinia sa, „s-ar putea să nu fie populară”.
Ungaria, ca aproape toate țările din Europa Centrală și de Est, are probleme demografice serioase. Aceste probleme nu au putut rezolvate de nicio politică guvernamentală sau familială. Este o provocare constantă și reală, a spus Stefano Bottini, care a adăugat:
Lipsa forței de muncă în Ungaria este dramatică, sute de mii de persoane calificate sau semicalificate lipsesc de pe piața muncii și nu poate fi compensată doar pentru că nu ne place migrația, ci pentru că principalele canale de migrație evită oricum această zonă. Totuși, aici există un astfel de efect, există un canal de migrație serios, care, pe de o parte, înseamnă folosirea unei distanţe nu prea mari, din punct de vedere geografic, iar pe de altă parte, garantează activitatea culturală. Pentru Ungaria asta înseamnă cei de dincolo de graniţele ţării. În Ungaria aceasta creează dispute din anii 1990, iar poziţia adoptată de politicieni este acea că în politica transfrontalieră trebuie consolidată dăinuirea pe pământul natal a comunităţilor maghiare. István Csurka a fost singurul politician care la începutul anilor 1990 a anunţat clar că comunităţile care trăiesc în zone dispersate trebuie relocate în Ungaria. Adică, acolo nu există un viitor maghiar, nu are niciun rost să-l menţinem. Atunci Csurka a fost huiduit de toată lumea. Desiguri, în secolul XXI, în democraţie nu relocăm pe nimeni, toată lumea locuieşte acolo unde doreşte. Dar asta nu rezolvă încă problema, este o stare ipocrită, deoarece realitatea este că o parte din subvențiile acordate comunităților din Transcarpatia, Voivodina și Transilvania, plus dubla cetățenie, asigură practic un canal de migrație facilitat. Nu este obligatorie. Nimeni nu spune că după absolvirea unei şcoli de limbă maghiare, administrate de biserici, care reflectă așteptările morale și politice ale educației din Ungaria, este obligatorie să vină în Ungaria, Totuși, acesta este un fenomen foarte des întâlnit, deoarece tinerii care învață acolo se formează din punct de vedere cultural, mental și lingvistic într-o lume „maghiară profundă”, compatibilă cu NER. După aceea, mutarea în Ungaria nu mai este un salt, ci un pas existențial. În acest context merită o atenţie activitatea Collegiului Mathias (Mathias Corvinus Collegium, MCC) din Budapesta în Transilvania şi în Bazinul Carpatic. Aceasta este, de exemplu, o școală tipică de suplimentare a cadrelor pentru FIDESZ. O proporție semnificativă a tinerilor care învaţă aici aspiră la nivelurile superioare ale aparatului de stat sau la conducerea companiilor de stat. Ei recrutează tineri care știu ceva, vor să se perfecționeze. Și, mai important, cei care vor vorbi cândva limba maghiară cu aceeași tonalitate ca și cei din Ungaria, care nu sunt identificaţi drept „cei de dincolo de graniţele ţării”. Pentru a face faţă, aceşti tineri maghiari trebuie să citească aceleaşi cărți și site-uri precum cei din Ungaria, practic trebuie transformată în totalitate gândirea și trebuie pus într-un fel în paranteză întreaga lume românească sau sârbă. Să nu uităm că din 2010, această recrutare accelerată a cadrelor din partea FIDESZ a atras deja mii de tineri din străinătate la diferite niveluri ale sectorului guvernamental, ceea ce este în concordanță cu interesul pe termen lung al Guvernului ungar. În ce măsură este aceasta în interesul comunităților minoritare – nu vreau să decid eu, dar probabil că nu este același cu scopul inițial. Dacă scopul inițial era de a dezvolta și de a menține acasă comunitățile maghiare de dincolo de graniţele Ungariei, atunci acest obiectiv a eșuat: acești oameni nu vor sta acasă, marea majoritate nu vor avea succes acasă pentru că dacă nu vorbesc româna, ucraineana sau slovaca la un nivel acceptabil, aproape ca o limbă maternă, nu vor reuşi acolo. Dar mulţi nici nu vor. Sunt grupuri de elevi în învățământul public unde învățarea limbii majoritare este un fel de activitate inutilă, pe care nici familia nu o încurajează. Acești tineri nu vor, iar dacă nu vor, nu vor învăța să vorbească și să se exprime corect într-o anumită limbă de stat și nici nu vor avea scopul de a încerca să se afirme ca minoritate. O minoritate trebuie întotdeauna să muncească mai mult, întotdeauna trebuie să facă un salt mai mare pentru a li se recunoaște performanța. Dar, dacă vor să economisească acest efort, acum practica lingvistică le oferă o alternativă, o cale scurtă, unde trebuie să muncească mai puţin. Acesta este un program: există un program maghiar, un sistem instituţional maghiar faţă de care sistemul instituţional maghiar ulterior cu care se întâlneşte în Ungaria poate fi învăţat mult mai uşor pentru că este indentic. Se întâlneşte cu aceleaşi reţele care sunt adminsitrate de aceiaşi oameni şi practic chiar dacă se află într-un alt stat şi nu numai că este cetăţeanul acestui stat, din punct de vedere tehnic – doar are hârtie în acest sens, ceea ce oferă multe facilităţi în multe domenii -, dar, pur şi simplu, vede că oamenii gândesc identic, urmăresc aceleaşi site-uri sau canale de televiziune. Practic este pe aceaşi linie sub aspect cultural. Acest lucru face ca acest tip de integrare să fie foarte ușor și poate fi văzut în diferitele linii ale aparatului de stat și, în plus, este un lucru susținut în Budapesta. Cei de dincolo de graniţele ţării sunt admiși în mod preferențial, ceea ce multora din Ungaria nu le place, iar din sondaje putem observa că aprecierea maghiarilor de dincolo de graniţele Ungariei este foarte mixtă în societatea ungară de astăzi. De mult nu a mai fost atât de negativă sau, să zicem, mixtă această apreciere. Este regretabil, dar trebui văzut, în acelaşi timp, că se poate folosi de această chestiune, aceşti oameni ajung într-un fel de grup al puterii în condiţiile în care nu s-au născut aici, cunosc destul de superficial vibraţiile interne ale societăţii ungare, ceea ce creează probleme. Şi dacă ne uităm la faptul că scopul iniţial a fost consolidarea acestei comunităţi pe pământul lor, atunci această situaţie este în contradicţie cu scopul iniţial. Dacă cineva vrea să dezbată această chestiune, o poate face, dar eu cred în mod serios și sunt sigur că emigrarea tinerilor din clasa de mijloc va crește și mai mult în perioada următoare, şi în primul rând nu spre Ungaria. Această generație tânără va fuziona în Ungaria, deoarece studiază în instituții foarte compatibile, practic este doar un mic salt să treacă granița, de exemplu, la punctul de trecere a frontierei de la Biharkeresztes sau la Curtici. Desigur, lumea de azi este mult mai mobilă, oricând te poţi întoarce, poţi călători, încet-încet sunt şi aici autostrăzi, se poate circula destul de repede, situaţia nu este la fel ca pe vremuri când omul părăsea pământul natal şi gata, se termina cu totul. Eu cunosc acest sistem de argumente, şi eu am venit aici, în Ungaria, de undeva, şi eu mă mişc şi este un sentiment foarte bun să şti că această şedere aici nu este permanentă şi există o cale de întoarcere, numai că la fel de bine ştim că nu există prea des o cale de întoarcere. Omul poate prinde rădăci şi poate rămâne acolo. Cred că aceasta este o provocare serioasă pentru maghiarii din Transilvania. În schimb înţeleg că Ungaria de azi, sistemul lui Viktor Orbán oferă şanse mari pentru aceşti tineri. Dar trebuie văzut, în acelaşi timp, şi faptul că nu este în interesul Bucureştiului crearea unei situaţii pentru maghiari. A fost o perioadă, poate la începutul anilor 2000, când a existat un asemenea efort, îmi amintesc că au fost recrutaţi oameni în Poliţia Română şi în Justiţie. Paralel cu această situaţie, în perioada dintre referendumul privind dubla cetăţenie din 2004 şi criza economică, în 2004, 2005, 2008, respectiv în 2009 şi 2010, prestigiul Ungariei era la punctul cel mai jos, chiar şi în Transilvania. Oamenii au fost şocaţi de rezultatul referendumului. Au spus că dacă nu ne vreţi, vom fi români. Între anii 2005-2008 Ungaria nu era prea atractivă din punct de vedere economic, în schimb România s-a lansat foarte puternic. Atunci foarte des mergeam în România şi am simţit că foarte mulţi cred în România, chiar dacă nu aveau încredere totală în ţară, şi spuneau „trebuie să-i dăm o şansă, să vedem ce putem face aici”. A venit criza economică, care a lovit puternic şi România şi, implicit, Ţinutul Secuiesc, respectiv a venit Viktor Orbán şi victoria sa, şi a venit imediat şi dubla cetăţenie, dar nu numai ca promisiune, ci concret, ceea ce a însemnat totul, practic a răsturnat complet atmosfera din Ungaria, a devenit singurul punct de referință, iar cei care au susţinut până atunci România, s-au îndepărat de ea, spunând că n-are sens, aici va fi mereu un chin ca minoritate în politică și economie şi practic nu merită să te orientezi spre această direcţie. Cred că toată această situaţie poate fi pusă acum cap la cap doar ca o şansă care dacă va fi ratată nu ştiu dacă se va întoarce, însă un lucru este cert, şi anume că acum situaţia este cu totul diferit.
Interviu realizat de: Balázs Magdolna
Foto: stefanobottoni.academia.edu