László Bodor este născut în Sfântu Gheorghe, județul Covasna, dar trăiește, de ani buni, în București. Numele său este puternic legat de unele proiecte de solidaritate socială care devin din ce în ce mai cunoscute în țara noastră, cum ar fi „Marțea Dăruirii” (Giving Tuesday). Aceasta este sărbătoarea generozității, celebrată în 27 noiembrie, adoptată în peste 90 de țări. László Bodor e membru fondator al Asociației Envision, ONG care crea, în urmă cu cinci ani, platforma Galantom și care, din 2017, a devenit reprezentantul local al mișcării globale Marțea Dăruirii (Giving Tuesday).
Ești o persoană implicată și deja cunoscută în domeniul acțiunilor de responsabilitate socială, de strângere de fonduri și creștere a gradului de răspândire a voluntariatului în rândul oamenilor din România. Cum ai ajuns activ în acest domeniu și care au fost punctele de cotitură, care te-au făcut să pornești pe acest drum?
Am descoperit voluntariatul destul de târziu, când aveam aproape 30 de ani. Lucram de mai mulți ani într-o companie multinațională și la un moment dat, după o perioadă lungă de timp în care am avut foarte puțin timp liber a urmat o perioadă un pic mai liniștită. Atunci am simțit că este un moment bun să fac voluntariat. Văzusem cu mult timp înainte un spot la televizor despre o fundație care strângea fonduri pentru a oferi un sfârșit demn celor care se luptau cu boli incurabile. Deși a trecut mult timp de la acel moment, mi-a rămas foarte bine întipărit în minte acel spot. Am căutat o organizație care să fie activă în domeniul respectiv, cel al îngrijirii paliative, și așa am ajuns la fundația HOSPICE Casa Speranței.
Deși inițial am avut cu totul alte planuri profesionale, voluntariatul la HOSPICE mi-a schimbat total perspectiva. Am avut șansa să fac voluntariat la o organizație unde puteai să te implici foarte mult dacă îți doreai. Am cunoscut mulți oameni cu care am rezonat foarte bine și prin urmare mi-am făcut prieteni noi. Activitatea de voluntar a scos la iveală câteva caracteristici sau calități umane pe care le aveam probabil și înainte însă nu eram suficient de conștient de ele. Cu cât mă implicam mai mult cu atât îmi dădeam seama că de fapt activitatea în domeniul cauzelor sociale mă caracteriza mult mai bine decât ce făceam înainte. Practic putem vorbi de un punct de cotitură în viața mea atât profesională cât și personală.
A urmat o perioadă destul de dificilă. Tranziția de la a lucra într-o companie la a lucra într-un ONG a fost o provocare foarte de mare pentru mine. Corporația îți oferă niște avantaje deloc de neglijat, care țin de partea financiară, de dezvoltarea profesională, de mediul de lucru. Eu, din păcate, mă angajasem deja în niște aventuri care implicau credite bancare ceea ce a făcut trecerea dintr-un domeniu în altul și mai dificilă. Această schimbare a durat în cazul meu aproximativ trei ani și nu regret nicio clipă, am făcut cea mai bună alegere. Pot să spun fără ezitare că ultimii cinci ani, de când lucrez cu normă întreagă în sectorul neguvernamental, mi-au oferit cea mai bogată experiență profesională de până acum și o experiență de viață foarte frumoasă în același timp.
Vorbește-ne, te rugăm, despre sentimentele cu care ai pornit la drum, situațiile pe care le-ai întâmpinat, ca maghiar provenit din Sfântu Gheorghe, în integrarea și performarea în București? Cu ce te ocupi acum?
Atunci când am venit în București la facultate am pornit la drum foarte încrezător. Nu m-am temut și nu am crezut niciodată că statutul de membru al minorității etnice maghiare ar putea să-mi creeze probleme reale. Probabil că a învăța la facultate în română, aceasta nefiind limba mea maternă, a implicat un anumit efort însă nu l-am resimțit în niciun caz ca pe o povară. Toate discuțiile pe care le-am avut cu colegii mei pe tema relației dintre români și maghiari au rămas la nivel de dialog constructiv, poate cu foarte puține excepții. În ceea ce privește învățarea limbii române, cea mai mare provocare a fost folosirea corectă a genurilor. Dar am fost perseverent și am făcut progrese semnificativeJ.
De un an și jumătate lucrez la Asociația pentru Relații Comunitare (ARC), având ca responsabilitate principală să ajut organizațiile neguvernamentale șă-și crească capacitatea de a atrage fonduri din comunitate. Înainte de ARC, timp de aproape patru ani, am făcut parte din echipa fundației HOSPICE Casa Speranței, unde am lucrat tot în zona de atragere de fonduri. În paralel, sunt implicat în proiectele Asociației Envision, ONG pe care l-am înființat cu câțiva prieteni și al cărui proiect principal este platforma „Galantom”.
Cum ți-a influențat viața cunoașterea ambelor limbi și cum s-a ajuns la studiu și la activitate profesională, într-un loc în care se vorbește preponderent limba română?
Faptul că în afară de limba maghiară mai știu o limbă la aproape același nivel este un avantaj clar pentru mine. Chiar dacă învățarea limbii române a implicat și un efort, a meritat. Faptul că a trebuit să mă concentrez să învăț și să comunic zi de zi în două limbi în loc de una m-a ajutat să învăt mai ușor limbi străine ca engleza și spaniola.
Alegerea Bucureștiului are legătură cu faptul că atunci când vine vorba de orașe eu prefer capitalele. Îmi plac orașele foarte mari, dinamice, unde găsești tot timpul ceva de făcut, iar mijlocul meu de transport în comun preferat este metroul. Nu aș da Bucureștiul pe niciun alt oraș din România, chiar dacă are și multe dezavantaje, cele pe care le știm cu toții.
Am fost singurul din clasă care a venit la facultate în București, majoritatea colegilor mei au ales Clujul, motivul principal fiind comunitatea foarte închegată a studenților maghiari de acolo. Eu cred și acum că am făcut cea mai bună alegere venind la București.
Care sunt problemele cu care domeniul organizațiilor non-guvernamentale și al celor ce strâng fonduri pentru cauze destinate binelui societății se confruntă acum?
Există multe păreri în acest moment legat de cât de greu este să atragi fonduri pentru sectorul neguvernamental, pentru că nu există fonduri disponibile. Eu în schimb privesc lucrurile cu optimism și cred cu tărie că fonduri există, trebuie doar să le găsim. În cadrul activităților pe care le-am desfășurat până acum în atragerea de fonduri am observat că oamenii sunt din ce în ce mai deschiși să se implice. Depinde de noi însă să ajungem la cât mai multe persoane, cu un mesaj potrivit.
În schimb, în ultimii doi ani ne-am confruntat cu mai multe provocări, care au venit din partea autorităților. Au fost afectate considerabil, prin revoluția fiscală, facilitățile prin care atât persoanele fizice cât și companiile pot sprijini sectorul neguvernamental. A fost nevoie de foarte mult timp și efort din partea reprezentanților sectorului neguvernamental pentru a repara greșelile făcute de guvernanți si a readuce cele două facilități la potențialul lor inițial.
Ce răspunsuri ați primit de la autorități și ce se întrevede referitor la îmbunătățirea activității ONG-urilor din România?
Problemele pe care le întâmpinăm sunt generate de cele mai multe ori de faptul că atunci când se fac modificări în legislație nu se ține cont de toate zonele de impact. De exemplu, atunci când a fost crescut pragul cifrei de afaceri de la care firmele se impozitează pe baza profitului și nu a venitului (de la 100 de mii de euro la un milion de euro), nu a fost luată în considerare și ajustarea mecanismului de sponsorizare și prin urmare numărul firmelor care puteau oferi sponsorizări deductibile ONG-urilor a scăzut cu 80%. Discuțiile cu autoritățile pentru remedierea acestei probleme au durat peste un an și jumătate, timp în care ONG-urile și beneficiarii lor au avut de suferit.
Colaborarea cu autoritățile este greoaie, iar unul din motive este faptul că sunt foarte multe schimbări care au loc peste noapte, inclusiv în ceea ce privește personalul. Azi vorbești cu șeful de la ANAF despre o problemă, iar peste o săptămână el este schimbat din funcție. Mergi azi la o ședință cu reprezentanții Ministerului Consultării Publice și Dialogului Social, stabilești ceva, iar peste o săptămână acel minister se desființează.
În aceste condiții și luând în considerare lipsa de predictibilitate care planează în general în prezent este greu de spus dacă vor avea loc îmbunătățiri în ceea ce privește activitatea ONG-urilor. Noi, reprezentanții sectorului neguvernamental, vom lupta în continuare, în primul rând pentru a păstra condițiile pe care le avem acum și pentru a le îmbunătăți în viitor.
Care sunt domeniile specifice ONG-urilor în care consideri că românii și maghiarii ar putea colabora cel mai facil și cu rezultate? Care este situația la momentul actual, în această privință, a implicării sociale comune?
Cred sincer că românii și maghiarii pot colabora cu ușurință și cu rezultate în orice domeniu, cu atât mai mult în cel al implicării sociale. Asta pentru că, unul din crezurile mele de bază este că înainte de a fi români sau maghiari suntem oameni, iar în zona de implicare socială omenia primează. Nu sunt conștient de proiecte comune în această zonă însă sunt convins că ele există.
Un domeniu în care cred că o colaborare ar avea un impact considerabil este cel al educației. Mai specific mi-ar plăcea să văd și să mă implic și eu în proiecte care să aibă obiectivul de a îmbunătăți programa școlară prin care copiii de etnie maghiară învață limba română. Cred că nivelul de cunoaștere al limbii române de către maghiari este încă un subiect sensibil și probabil așa va rămâne până se rezolvă problema. Din punctul meu de vedere, faptul că sunt încă foarte mulți maghiari care nu vorbesc la un nivel suficient de bun limba română în mare măsură din cauza sistemului de educație. Acesta nu este suficient de bine adaptat la nevoile copiilor de etnie maghiară care trăiesc de cele mai multe ori în zone geografice unde se vorbește preponderent limba maghiară.
Pentru un copil care provine dintr-o familie în care atât părinții cât și bunicii sunt maghiari, a cărui prieteni sunt tot maghiari și care învață într-o școală cu predare în limba maternă, orele de limba română din școală reprezintă singura oportunitate de a învăța limba română cum se cuvine. Iar în zona asta sunt convins că sunt încă multe lucruri de îmbunătățit. De exemplu, eu am urmat cursurile unei școli cu predare în limba maghiară din Sfântu Gheorghe și învățam limba română conform programei pe care o aveau și elevii români, ceea ce nu m-a ajutat deloc. Cred că acești elevi au nevoie de o programă diferită, care pune accent, dincolo de literatură, pe conversație. Probabil, sau mai bine zis sper, că între timp lucrurile s-au mai îmbunătățit, dar sunt convins că este încă o zonă în care se pot face multe, iar un parteneriat comun între români și maghiari ar fi cel mai potrivit pentru a aduce îmbunătățiri. În paralel cu a milita pentru îmbunătățirea programei școlare,se poate lucra și la alte proiecte în această zonă, cum ar fi școli de vară sau tabere în care copiii maghiari să învețe limba română, în special prin conversație cu copii și adulți români.
Voluntariatul este activitatea care ar putea, în mod sigur, aduce mai aproape oamenii de diferite etnii – în ce domenii și cum s-ar putea realiza activități comune, între români și maghiari, în România?
Voluntariatul este din punctul meu de vedere o activitate în care cel mai mult contează omenia, bunătatea, deschiderea, dorința sinceră de a ajuta și de a avea o contribuție. Și atunci, aspecte precum statutul social, vârsta sau etnia devin irelevante. Ele contează doar în măsura în care pot fi de ajutor în activitatea care face obiectul voluntariatului. Cred că activități comune de voluntariat între români și maghiari se pot realiza în orice domeniu. Însă colaborarea în proiecte precum cel menționat anterior poate avea un impact semnificativ și în ideea în care ajută la eliminarea puținelor surse de conflict, care, dintr-un motiv sau altul,încă mai pot exista între români și maghiari.
Balázs Magdolna