Un scurt istoric al mediului înconjurător

Lipsa de cunoştinţe nu este o virtute nici atunci când unii tineri activişti, entuziasmaţi şi cu intenţii bune, nu cunosc trecutul cauzei reprezentate de ei, iar aceasta este valabil şi în cazul mediului înconjurător – dacă scopul este, într-adevăr, rezolvarea problemei, deoarece,  altminteri, nu va funcţiona, dacă tot repetăm eşecurile generaţiilor anterioare. Nu se întâmplă pentru prima dată azi ca o civilizaţie umană să îşi taie singură craca de sub ea, numai că azi am ajuns în situaţia în care acest lucru este făcut la nivel global.

Chiar şi romanii ştiau că omul are efect asupra mediului: produce deşeuri şi apă reziduală şi cu cât este mai mare densitatea populaţiei cu atât este mai mare şi poluarea. De aerul poluat din Roma s-a plâns chiar şi Seneca. Odată cu construirea oraşelor, oamenii şi-au dat seama că apa uzată trebuie colectată şi îndepărtată undeva. Însă, în vremea aceea numărul locuitorilor nu era atât de mare ca să fie necesară, în afară de îndepărtarea apei uzate, şi epurarea acestei ape.

Suprafeţele forestiere sunt protejate prin  lege încă din secolul al XIV-lea, şi asta pe motiv că nobilii au avut grijă de terenurile lor de vânătoare, iar pe de altă parte, diferite legi ale satelor au avut grijă ca pădurile comunităţilor să nu fie integral „consumate”. Poluarea mediului a crescut şi mai mult odată cu industrializarea, iar smogul a devenit un fenomen al secolului XIX. Despre emisiile de gaze cu efect de seră, oamenii de ştiinţă au scris încă din secolul XIX, iar chimistul şi fizicianul suedez Svante Arrhenius a ajuns, încă în 1896, la concluzia că prin arderea combustibililor fosili se degajă o cantitate de dioxid de carbon care are un impact asupra temperaturii Globului.

Nevoia de protecţie a mediului şi a climei i-a mobilizat mai întâi pe oamenii de ştiinţă şi marea politică, şi abia mai târziu şi-au dat seama şi oamenii de această necesitate. Protecţia mediului ca domeniu de sine stătător al politicilor a apărut în anii 1950. În materie de climă, preşedinţii americani au fost criticaţi încă din anii 1960, iar în jurul anilor 1980 compania de petrol Exxon a decis că va limita folosirea combustibililor fosili.

Publicaţia intitulată „Limitele Creșterii” (The Limits of Growth), editată de Clubul de la Roma (Club of Rome), în 1972, a atras atenţia asupra faptului că dezvoltarea la nesfârşit nu este posibilă, din motive de principiu şi a prezentat, cu ajutorul unor metode şi modele de calcul, diferite scenarii despre folosirea în viitor a diferitelor resurse. În acelaşi an este organizată, la Stockholm, Conferinţa Mondială a ONU pentru Protecţia Mediului.  La mijlocul anilor 1979 a adoptat şi Ungaria o lege pentru protecţia mediului înconjurător (deşi, anumite valori naturale au fost protejate şi mai înainte prin lege). Paralel cu aceste măsuri şi organizaţiile societăţii civile pentru protecţia mediului au început să se extindă  în Europa de Vest, şi nu numai acţiuniile organizaţiilor ecologice puternice cum este şi Greenpeace (care incontestabil a făcut mult în domeniul mdiului pentru a atrage atenţia asupra unor probleme mai ascunse sau trecute sub tăcere) au devenit cotidiene (în Europa de Vest), în anii 1970 şi 1980, şi unele lucruri mai simple, cum ar fi: diminuarea folosirii pungilor din plastic, creşterea consumului de alimente ecologice, colectarea selectivă şi reciclarea deşeurilor şi  consumul conştient.

În anii 1970 şi 1980 au fost reînviate râurile şi lacurile „moarte”, s-a reuşit eliminarea principalelor cauze ale ploii acide şi, implicit, împiedicarea distrugerilor de păduri, s-a diminuat poluarea cu metale grele, s-a introdus folosirea benzinei fără plumb şi s-a îmbunătăţit calitatea aerului (în acest sens un mare ajutor a fost şi diminuarea producţiei industriale, în 1990). Protocolul de la Montreal a fost, poate, cea mai mare performanţă a politicilor internaţionale, deorece s-a reuşit protejarea stratului de ozon al lumii prin reducerea utilizării substanţelor sintetice din clasele cloroflorocarburilor şi a altor substanţe organice cu conţinut de halogen.

Să nu uităm că şi în spatele protestelor care au condus la schimbarea de regim în Ungaria a stat angajamentul asumat faţă de protecţia mediului. Protestul împotriva construirii barajului de la Gabcikovo-Nagymaros pe Dunăre a fost unul din simbolurile schimbării de regim. Proiectul data din 1977, când Ungaria şi Cehoslovacia au semnat un acord prin care s-au obligat să participe la ridicarea unui baraj şi a unei hidrocentrale de mare capacitate. Însă, planul avea două defecte: era costisitor şi schimba habitatul întregii regiuni. Împotriva construirii barajului a fost înfiinţată în 1984, înainte de schimbarea de regim, una din organizaţiile societăţii civile, sub denumirea Cercul Dunării care în toamna anului 1988 a adus zeci de mii de activişti  în faţa Parlamentului care au demonstrat pentru protecţia mediului. Doi ani mai târziu, în septembrie 1988, numărul demonstranţilor a depăşit 30 de mii. Lupta împotriva construirii barajului a fost o experienţă importantă pentru structura opoziţiei maghiare.

Generaţiile care s-au născut după război au făcut foarte mult (!), dar nu suficient pentru protecţia mediului: nu au reuşit să pondereze schimbarea climatică.  Dar, de ce nu au reuşit?

-Omul nu a reuşit să treacă peste credinţa în providenţa Domnului şi schimbările lumeşti ale acesteia.

-Omul nu putut accepta şi nici atât să se împace cu ideea că resursele Terrei nu sunt nelimitate, astfel că nici dezvoltarea nu poate să fie nemărginită.

Oamenii nu au reuşit să ajungă la o concluzie pragmatică, şi anume că nici populaţia nu va creşte până la nesfârşit. Într-adevăr, ritmul de creştere s-a diminuat. După unele estimări, populaţia Globului va ajunge la 11 miliarde, dar un număr aşa de mare de oameni nu poate fi hrănit într-un mod sustenabil, şi încă nici nu am vorbit despre asigurarea locuinţelor, despre asistenţa medicală şi educaţie. Există diferite calcule cu privire la câţi oameni va suporta Pământul în mod sustenabil. Aceste calcule trag linia undeva la 2-5 miliarde.

-Din cauza anti-imperialismului, ţările în curs de dezvoltare se sustrag de la protejarea mediului şi mai ales a climei, sub pretextul nivelului de dezvoltare al lor, dar nici măcar nu şi-au asumat stoparea creşterii populaţiei a cărui efect se va simţi peste decenii. Populaţia Chinei, de exemplu, creşte în continuare cu toate că familiile au voie să îşi asume doar creşterea unui singur copil. La fel şi India, care de decenii la rând încearcă să îi convingă cu vorbe bune pe locuitori pentru ca aceştia să se rezume la familii mai mici, iar rezultatul este că populaţia creşte de trei ori mai repede, decât populaţia Chinei. Şi nu numai populaţia Nigeriei a crescut de două ori de la Conferinţa privind schimbările climatice de la Rio de Janeiro, din 1992, ci s-a dublat şi populaţia Siriei, care din punct de vedere al dezvoltării nu este departe de Europa, în perioada dintre conferinţa de la Rio şi declanşarea războiului. Ruanda şi-a dublat populaţia într-o singură generaţie în condiţiile în care aproximativ o cincime din populaţia ţării a fost ucisă în  cadrul unui genocid. Între timp rata naşterilor din ţările dezvoltate este de mult şi în mod durabil (cu excepţia SUA) sub valoarea de 2,1, ceea ce înseamnă că acest factor este exclusiv în mâinile ţărilor în curs de dezvoltare.

Protecţia mediului trebuie privită şi din punct de vedere social: în satele sărace ungare şi pe străzile din New Delhi, deopotrivă, oamenii săraci se vor încălzi tot cu anvelope uzate. Nu pot fi scoase din circulaţie, de exemplu, nici maşinile care poluază mediul în zonele în care nu sunt bani pentru a înlocui cu vehicule ecologice şi nici transportul în comun nu poate fi modernizat, deoarece astfel cei săraci ar fi privaţi de mijloacele de existenţă.

-Nicăieri în lume nu se adoptă măsuri pentru protecţia mediului care au drept rezultat un şomaj masiv: minerii, industria petrolului şi a maşinilor se bucură de protecţie, deoarece nu numai politicienii democraţiei, dar şi despoţii locali şi naţionali ştiu că pierderea locurilor de muncă destabilizează societatea. Forţa de influență a acestor ramuri ale economiei nu este dată de puterea  de mituire a decizionalilor, ci este puternică pur şi simplu  fiindcă aceste ramuri au o „importanţă strategică”, ceea ce nu este doar o marcă, ci înseamnă că sabotarea lor are un impact negativ asupra întregii societăţi.

Ca o concluzie putem afirma că totul se leagă, iar problema emisiilor de CO2 nu depinde de protestatari şi de politicieni, ci de întreaga populaţie.

Sursa: glossza.blog.hu

Traducerea: Péterfy Tünde

Foto:fokusz.info

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


7 + = 11

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.