Portalul azonnali.hu a realizat recent un interviu cu profesorul Universității Babes-Bolyai din Cluj-Napoca, Levente Salat, despre autonomia Ținutului Secuiesc și sprijinul acordat de Guvernul ungar maghiarilor din Transilvania.
Potrivit politologului Levente Salat, autonomia poate fi utilă, dacă se va realiza în condițiile în care între statul român, care își împarte puterea, și minoritatea, care obține autonomia și, implicit, anumite drepturi, se consolidează încrederea și fiecare va avea sentimentul că a câștigat ceva prin această înțelegere. Dacă privim din acest unghi de vedere, atunci autonomia ar fi negreșit utilă. Dacă trecem cu vederea că din totalul maghiarilor din Transilvania doar jumătate trăiesc în Ținutul Secuiesc, putem spune, că în sfârșit s-a reglementat relația între statul român și maghiarii care trăiesc pe teritoriul său. Dar, dacă ne uităm doar la Ținutul Secuiesc, situația nu mai este atât de explicită. Au loc multe dispute despre ce ar însemna autonomia pentru cei care trăiesc aici.
Profesorul universitar crede că nu este sigur că sunt reale acele speranțe, potrivit cărora un Ținut Secuiesc autonom ar putea să se descurce singur, ba mai mult, ar putea să asigure un trai mai bun pentru cei care trăiesc aici. Nu cred că există resurse suficiente, atât din punct de vedere cantitativ, cât și calitativ, pentru ca Ținutul Secuiesc să fie o poveste de succes.
Levente Salat și-a exprimat convingerea că cei de acolo nu sunt pregătiți pentru autonomie. Nu dispun de acele competențe colective care ar fi necesare pentru funcționarea unei autonomii. În Ținutul Secuiesc există o conștiință de identitate regională care în ultima perioadă s-a intensificat semnificativ, dar nu există un proiect politic care să îi unească pe toți laolaltă. În prezent sunt mult mai importante loialitățile și interesele manifestate față de fostele scaune secuiești, decât acea năzuință care dispune de un adevărat centru și se concentrează asupra înființării unei regiuni, integrate în mod corespunzător.
Nu a avut loc nici integrarea politică internă a Ținutului Secuiesc. Diferiți factori concurează unul cu celălalt, în sensul de cine reprezintă mai legitim brandul Ținutului Secuiesc. În schimb, administrarea autonomiei impune o cultură politică: presupune elemente importante ale cooperării și construirii unui consens. În opinia mea, de acestea nu dispune societatea, respectiv politicienii din Ținutul Secuiesc, de aceea nu cred că dacă, printr-o minune, s-ar realiza, totuși, autonomia, s-ar putea obține rezultate semnificative pe termen scurt.
Anterior, în anii 1950, 1960 a existat o provincie maghiară autonomă – care, așa cum se știe, a fost înființată la presiunea lui Stalin și românii au privit-o ca atare această autonomie, au considerat-o drept un dictat. S-a întâmplat că situația maghiarilor din afara provinciei s-a deteriorat foarte mult. Sub pretextul că există un teritoriu în care trăiește majoritatea maghiarilor, unde este asigurată, de exemplu, folosirea liberă a limbii maghiare, drepturile celor care trăiau în zonele din afara acestui teritoriu au fost știrbite. Este posibil că prin realizarea autonomiei Ținutului Secuiesc se va întâmpla la fel, deoarece în această situație statul român ar putea spune, și nu neîntemeiat, că există un teritoriu maghiar și în rest minoritatea să tacă din gură. În ultima perioadă factorii năzuințelor de autonomie și-au dat seama de această problemă și au început să sublinieze că și pentru cei din Partium trebuie asigurată o formă a autonomiei.
Fără îndoială – a mai spus Levente Salat -, potrivit Constituției României, caracterul statului național, unitar, precum și limba statului nu pot fi modificate, însă pentru modificarea acestora există tehnici constituționale. Așadar, dacă ar exista voință politică, ar putea fi modificată Consituția. Problema este că într-un timp relativ scurt este exclus ca din partea oricărei forțe politice românești să existe o schimbare radicală în raportul lor față de chestiunea privind împărțirea puterii.
Însă, să nu iei în seamă reacțiile pe care ar putea să le aibă românii față de această chestiune și să spui, întruna, că nouă ni se cuvine autonomia, deoarece aceasta a fost deja realizată și în altă parte a Europei, este un comportament infantil.
Dacă cineva ar fi încercat imediat la începutul anilor 1990 să construiască o alianță românească care este dispusă să se ocupe de această chestiune, cred că nici atunci nu se putea ajunge departe.
Referitor la ajutorul financiar și material acordat de Ungaria maghiarilor din Transilvania, politologul clujean a precizat:
Ajutoarele venite din Ungaria nu au fost destinate maghiarilor din afara granițelor Ungariei. Această afirmație este adevărată de la începutul anilor 1990 și este valabilă în cazul tuturor guvernelor.
În linii mari se poate spune că politicile de subvenții au fost, în primul rând, mijloace pentru acapararea controlului asupra statului ungar, și numai în al doilea rând, de regulă fără vreo strategie bine gândită, au acordat una-alta comunităților maghiare de dincolo de granițele țării, în special unei clientele bine țintite.
Aceasta s-a schimbat în 2010 și, mai pronunțat, în 2014. De atunci nu mai este nevoie de acapararea puterii, deoarece aceasta este dată. Dar, se poate adăuga că ceea ce se întâmplă în politica de sprijin din 2010, și mai accentuat din 2014, nu se întâmplă conform intereselor maghiarilor de dincolo de granițele Ungariei, dacă luăm în considerare că interesul primordial al acestor maghiari este dăinuirea pe pământul natal.
Al doilea criteriu este raportarea românilor la această chestiune. În România, unul din laitmotivurile discursurilor publice este caracterul statului național omogen, de care țara era departe, atunci când și-a obținut actuala sa formă. Este suficient, dacă ne gândim doar la comunitatea germană și la minoritatea evreiască, care au avut un destin într-adevăr dramatic, în timpul celui de-al doilea război mondial și după război. Cei care au supraviețuit au fost vânduți de Ceaușescu pentru sume mari Republicii Federale Germane și Israelului. Azi suntem în situația în care ultimul obstacol al caracterului național al statului român sunt maghiarii. Privind de aici nu este greu de înțeles că statul român nu se va opune la nimic, ceea ce ar conduce la dispariția treptată a maghiarilor din România.
Despre politica de sprijin a Ungariei, implementată în ultimii ani, se poate bănui că în spatele discursurilor se află în realitate interesul față de piața forței de muncă și intenția de a stopa declinul demografic.
Desigur, nimeni nu are curaj să își asume în mod public așa ceva, trăim alte vremuri când o strategie de evacuare planificată pe termen scurt poate fi fezabilă. Când mai de mult am vorbit despre aceasta, am fost dur criticat. Azi, sunt mulți, atât în Transilvania, cât și în Ungaria, care recunosc că tocmai acest lucu se întâmplă, căci este destul de evident că interesele statului ungar și român, de fapt, coincid. Pentru români este bine, dacă maghiarii vor dispărea, iar Ungaria are mare nevoie de maghiari pentru a suplimenta scăderea demografică. Și ce poate să fie mai la îndemână decât imigranții maghiari, cunoscători ai limbii maghiare și socializați într-un mediu maghiar.
Situația este complicată, deoarece Ungaria investește masiv în Transilvania: în domeniul imobiliar, pentru înființarea unor instituții, iar despre acest demers nu poți să spui că scopul nu este dăinuirea pe pământ natal. Însă, prin această politică de sprijin crește tot mai mult divizarea între populația română majoritară și minoritatea maghiară. Deja este vizibil că maghiarii de aici și-au reconfigurat radical consumul media și de cultură, precum și cultura lor politică: informarea în lumile românești a fost aproapte marginalizată de interesul față de conținuturile maghiare.
Dacă ne uităm mai atent, observăm că practicile actuale ale politicilor de sprijin ne ademenesc cu crearea unor mici Ungarii în jurul nostru care vor să ne convingă că nu avem ce să așteptăm de la societatea românească, că nu merită să ținem relația cu comunitatea românească.
Potrivit profesorului universitar, în asemenea situație nu se poate lua în serios sloganul dăinuirii pe pământul natal, doarece este prea puțin probabil că maghiarii din Transilvania se vor putea realiza pe pământul natal fără să fie acceptați de societatea românească și fără să se integreze cât de cât și în mod armonios în mediul care îi determină mai bine din punct de vedere juridic, economic și politic, decât Ungaria – indiferent cât de mână largă și cu intenții bune ar fi politica de sprijin.
Referitor la campania de stângere de semnături pentru susținerea inițiativei privind regiunile naționale, promovată de Consiliul Național Secuiesc, Levente Salata a spus:
Toate inițiativele de acest gen sunt foarte importante. UE este, într-adevăr, insensibilă și dezinteresată față de chestiunile minorităților naționale și față de problemele specifice ale regiunilor locuite de minorități. Merită de susținut o asemenena inițiativă, dacă ceva va scoate pe UE din acest dezinteres. Dar, nu despre asta este vorba: sunt multe devieri în modul în care CNS și-a construit mesajul său. Autonomia secuiască nu are nicio legătură cu inițiativa, și cred că o parte însemantă a semnatarilor inițiativei au fost derutați din cauza comunicării privind autonomia.
Această nițiativă a CNS poate fi lăudabilă, dacă ne gândim la numeroasele cauze, dar și în cazul lor sunt multe aspecte care pot fi trecute pe contul unor acțiuni menite să promoveze propriul lor interes politic.
Sursa: azonnali.hu
Traducerea: Balázs Magdolna
Foto:szemtolszembe.eu